Morile Domnului macină încet: când se făcea făină pe Tibru

Bazilica Sfântului Bartolomeu al Insulei (San Bartolomeo all’Isola), de pe Insula Tibrului, a fost fondată în anul 997 pe ruinele vechiului Templu al lui Aesculapius și are un interior cu trei naosuri, cu trei capele pe fiecare parte. Ne interesează ultimul din stânga, cel dedicat corporației Molinari, care, din 1626, își avea aici sediul religios. Frescele de pe pereți, menite să amintească și să celebreze activitatea proprietarilor capelei, ne oferă imaginile inedite ale micilor mori de apă din lemn situate în mijlocul Tibrului. Începând din antichitate și până în 1870, morile plutitoare au constituit un element caracteristic al peisajului fluvial Tiberian: erau numeroase, ancorate de-a lungul malurilor și deosebit de abundente acolo unde curentul apei era mai impetuos.  Cea mai mare și mai faimoasă a fost așa-numita Moară a florentinilor, care și-a luat numele de la biserica San Giovanni dei Fiorentini, la începutul Via Giulia, dar cea mai mare „densitate” a fost înregistrată chiar pe malul insulei Tiberina, aleasă încă din vremea Romei imperiale drept grânarul orașului. Morile au jucat un rol esențial în economia Romei papale – au îndeplinit nevoia de făină necesară producerii pâinii, hrana de bază a populației romane – dar aveau și o serie de dezavantaje. Cea mai mare și mai periculoasă a fost legată de ploi, care umflau constant volumul de apă. Adeseori viitura spărgea ancorajele morilor, care erau târâte la mila curentului; cu aceste ocazii, fie au ajuns să se blocheze între arcadele podurilor, transformându-se în baraje și împiedicând curgerea regulată a apei, fie au distrus bărcile ancorate în portul Ripa Grande sau în Arsenale. Pe scurt, în cazul unei inundații, morile deveneau adevărate mine rătăcite. Atât de mult încât inundațiile au ajuns să le măture, atât în ​​sens fizic, cât și în sens figurat: după potopul din decembrie 1870, în timpul căruia trei mori au spart ancorele, s-a optat pentru eliminarea lor definitivă.