Colosseum-ul: operă magnifică, unică in lume

Colosseumul, mai mult decât orice altă clădire sau operă de artă, reprezintă pe deplin orașul Roma, înțeles nu doar ca loc fizic, ci mai presus de toate, ca simbol al unei istorii milenare capabile să se reînnoiască continuu din vestigiile sale trecute pentru a se reinterpreta într-o cheie nouă și fără precedent, deși mereu ferm ancorată în tradiția unui trecut imperial.

Intenția de a întruchipa conceptul triumfalistic al romanității a existat încă de la începutul istoriei sale. Amfiteatrul Flavian a fost construit de împăratul Vespasian – care aparținea dinastiei Flavian – cu intenția de a dota în final orașul cu un amfiteatru stabil (adică o clădire folosită pentru reprezentarea diferitelor tipuri de spectacol), în zidărie.

Pentru construcția sa, care a început între anii 70 și 72 d.Hr., a ales o zonă imediat în spatele Forumului, centrul viu al vieții romane. Zona a fost ocupată inițial de un iaz artificial excavat de Nero pentru a-și iriga zona personală Domus Aurea, care se afla pe Colle Oppio din apropiere. Vespasian, care avea fonduri uriașe dobândite în urma asediului Ierusalimului, și-a drenat întinderea de apă pentru a face loc noii minuni arhitecturale: o clădire eliptică, împărțită în trei ordine, care atingea inițial o înălțime de 52 de metri și se întindea pe o zonă depăşind 3.000 (!) de metri pătraţi, capabilă să găzduiască circa 50.000 de spectatori.

Structura era îmbrăcată în întregime cu travertin, marmura albă tipică capitalei, iar arcurile, care astăzi ne privesc cu ochii goi, adăposteau 80 de statui de bronz, a căror strălucire metalică contrasta în mod deosebit cu albul pereților. Cavea interioară – adică spațiul de treaptă rezervat spectatorilor – a fost împărțită în cinci niveluri, care corespundeau aproximativ diviziilor teatrelor moderne: primul rând (sau ima cavea) foarte aproape de marginile arenei; platea, la rândul ei împărțită în joasă și înaltă; prima galerie, iar în vârful clădirii, a doua galerie, cunoscută și sub denumirea de balcon sau lojă.

Subdivizarea spațiului o oglindea fidel pe cea a variatei societăți romane: ima cavea era rezervată VIP-urilor vremii și avea un vestiar și o latrină privată; cavea (meanianum primum), cu capacitate mult mai mare, era destinată membrilor ordinului ecvestru; ordinul al treilea (meanianum secundum imum) și al patrulea (meanianum secundum summun) și mai încăpător, erau rezervate cetățenilor de rând, în timp ce sectorul care ocupa vârful clădirii (meanianum secundum in ligneis, întrucât era format din trepte de lemn și nu din piatră) a întâmpinat clasele inferioare și mai puțin înstărite.

Pentru a adăposti spectatorii de razele soarelui în timpul spectacolelor care puteau dura toată ziua, a fost amenajat un velarium, adică 80 de foi triunghiulare, strânse impreună prin intermediul a 320 de frânghii de sprijin și „manevrate” de un detașament de marinari din flota din Miseno. Împăratul Vespasian a putut vedea doar ridicarea primelor două ordine de arcade, iar lucrările au fost finalizate de succesorul și fiul său Titus, care a inaugurat-o în anul 80 d.Hr. cu jocuri care au durat 100 de zile.

De remarcat că Amfiteatrul Flavian, deși indisolubil legat în imaginația colectivă de isprăvile gladiatorilor, era destinat reprezentării unei serii foarte eterogene de spectacole, care mergeau de la venationes (care implicau vânătoarea și uciderea de preferință a animalelor exotice), la execuții (da, erau considerate un spectacol, și articulate într-o serie de pedepse foarte imaginative și foarte crude…), la presupuse naumahii (adevărate bătălii navale, posibile prin inundarea plateei, chiar dacă implementarea lor efectivă rămâne îndoielnică).

Evul Mediu și numele de „Colosseum”

Amfiteatrul Flavian a servit ca principală clădire de spectacol a orașului (și deci a lumii cunoscute până atunci) neîntrerupt între 80 și 438, când împăratul Valentinian al III-lea a desființat gladiatorii ludi și venationes, parțial pentru că odată cu apariția creștinismului, vântul se schimbase, parțial pentru că Imperiul Roman muribund nu mai avea fondurile enorme necesare finanțării jocurilor. Odată cu Evul Mediu a venit abandonul și decadența, dar și denumirea de „Colosseum” cu care monumentul este cunoscut în întreaga lume.

Nu există o singură versiune despre originea denumirii, noi vi le vom prezenta pe toate, voi decideți după cum preferați:

„Colosseum” ar deriva dintr-o statuie colosală pe care împăratul Nero o ridicase la câțiva pași de locul unde urma să fie construit Amfiteatrul;
„Colosseum” nu ar fi altceva decât o contracție a lui Collis Isei, adică Colle di Isis, deoarece clădirea a fost ridicată lângă un deal care adăpostește un templu dedicat zeiței egiptene Isis;
„Colosseum” ar deriva dintr-o presupusă folosire a închinătorilor diavolului, care ar fi încheiat serbările cu întrebarea retorică: „Colis Eum?”, adică: „Îl adori?”. Cu această ultimă etimologie, suntem însă în domeniul fanteziei pure…

Colosseum, anii abandonului și obiceiul jafului

În Evul Mediu, Amfiteatrul Flavian a căzut în abandon și ruină. Folosit mai întâi ca un castel și apoi ca un cimitir, a început să fie înconjurat de o aureolă de legende nu prea liniștitoare: se zvonea, de fapt, că ar fi bântuit de fantomele tuturor nefericiților pieriți în timpul sângeroaselor spectacole de gladiatori, că era scena unor rituri propițiatorii păgâne în care sângele abundent al victimelor jertfei curgea, făcând-ul chiar una dintre cele șapte porți de acces în Iad.

Fără superstiții, Colosseumul a început însă și un fel de „a doua viață” ca sursă de materiale de construcție, conform practicii, larg răspândite până în Renaștere, a „jafului”: din moment ce materiile prime erau rare și dat fiind că carierele erau adesea foarte îndepărtate și greu accesibile, monumentele antice au fost dezbrăcate de marmură și metale și refolosite pentru a ridica noi clădiri.

Fără travertinul foarte prețios și finisajele din bronz ale Colosseumului, astăzi nu am avea nici Palazzo Barberini, nici Bazilica Sf. Petru. Abia în secolul al XVIII-lea odată cu nașterea arheologiei, antichitățile nu mai erau considerate ca un morman de moloz de exploatat în cel mai convenabil mod cu putință, ci ca adevărate vestigii ale trecutului, obiect de studiu și protecție. În 1675 a pierdut și o mare parte din vrăjitoria și faima sumbră care i se atribuia în Evul Mediu, când, în timpul Jubileului anunțat de Papa Clement al X-lea, a fost inclus în lista locurilor sacre, în virtutea numeroșilor martiri creștini care au murit acolo. O „consacrare” definitiv sancționată în 1744, când Benedict al XIV-lea a pus acolo cele 14 chioșcuri de ziare care marcau Via Crucis.